semnal in Convorbiri literare Februarie 2011 de Marius Chelaru

Paul Gorban se vădeste, în volumul Pavilioane cu ruj, a fi o voce lirică despre care putem spune că merită atentie.

Nu am citit alte volume ale tînărului autor (Daniel Corbu aminteste în prefată că nu este la prima carte). Dar, pe ansamblu, pe scurt, imaginea cu care am rămas, după ce am călătorit prin Pavilioanele cu ruj, este a unui autor care reuseste să pună laolaltă imagini din game diferite, aidoma unui film-colaj, cu fotograme care se derulează după reguli definite de poet, pe un drum între clipă si disolutie, între acum si niciodată, între proprie pierdere si regăsire, cu tot cu lumea înconjurătoare. Lirismul si prozaicul, biografismul si frame-urile de „real” sînt tesute cu imaginatie lexicală, uneori si în joc simbolic/ semantic.

Viata apare, în poezia lui Paul Gorban, ca un joc de asociatii cu irizatii stranii uneori, alteori caline, degajînd sensibilitate, delicate. Iar poezia… „poezia are o sirenă si-si face loc/ în tine asa cum îsi fac loc bucătile de/ soare pe care fiecare dimineată ti le zideste/ de ochi” (despre poezie).

Asadar, o propunere interesantă a Editurii Princeps Edit.

Semnal la "Pavilioane cu ruj" in Viaţa Românească

de Eugenia Ţarălungă

http://www.viataromaneasca.eu/articole/30_miscellanea/779_breviar-editorial.html

"Pavilioane cu ruj" o poveste de dragoste la frontiera insesizabilă dintre viaţă şi moarte

de Florin CARAGIU

În volumul „Pavilioane cu ruj” (Princeps Edit, Iaşi, 2010), Paul Gorban desfăşoară, de o manieră neoromantică (Daniel Corbu) un sul de imagerii, în a cărui rostogolire, pe alocuri cu tentă halucinantă, putem întrevedea firele unei continue pierderi şi regăsiri de sine, o poveste de dragoste, în fond, la frontiera insesizabilă dintre viaţă şi moarte.
Textul ne apare ca un imens colaj de fotografii cu reflexe abisale: „ne fotografiem şi privim pe urmă ore întregi/ cearcănii şi firele de păr care cad peste buze ca nişte funii în fântâni” (fotograme din sâmbăta fântânilor). În derularea lui distingem elemente care se corespund şi se suprapun, contribuind, astfel, la multistratificarea imaginii: „ruxandra aleargă cu un buchet de ghiocei/ în jurul gurii ca un bulgăre de zăpadă/ ce se rostogoleşte prin oraş (caii au ieşit din paturi).
Autorul mizează pe o evocare imaginară, în regim de libere asociaţii, pe metamorfoza generată de ciocnirea vieţii cu textul, pe impactul lor dramatic ce eliberează energia unei geneze: „aspiratorul se aude în dimineaţa aceasta ca o goarnă şi carnea mea a început să capete culori milităreşti a/ început să crească un tablou în oasele mele şi se/ scurge pe toţi pereţii camerei şi sparge geamul şi/ zboară în piaţa cu grâu (...) îşi face loc în poemul meu/ ca un pacient lovit pe şosele” (aspiratorul cu stomacul plin). Dacă viaţa îşi face loc în poem, poezia, la rândul ei, îşi face loc în viaţă, într-un mod sinestezic: „poezia are o sirenă şi-şi face loc/ în tine aşa cum îşi fac loc bucăţile de/ soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte/ de ochi” (despre poezie). De aici, o remodelare de sine conectată la firele textuale: „ne vom spăla corpurile cu aluat şi ne vom şterge din casa aceasta modelându-ne/ din nou aşa cum am învăţat de la educatoare/ că din plastilină copii pot face/ oameni mari care să semene cu mama/ cu tata cu cei care ştiu să sufle/ în felinarele păianjenilor de la pagina cinci” (chipuri mototolite la pagina cinci).
Peste tot, retrăirea creativă invocă imaginea conflictului îngropat, al tranşeelor dispuse, paradoxal, în structurile unei „geometrii a liniştii”. În imaginea „mormintelor”, la întretăierea dintre cădere şi trezire, se inserează sugestia unei apartenenţe ascunse, în orizontul, chiar, al unei răsturnări de perspectivă: „în geometria liniştii mă simt/ la fel de ciudat ca în cimitirul/ eroilor care-au adus în oraşul nostru/ tranşeele triste adânci (…) doar/ pe mine mă ai în căderea lucrurilor tale” (într-o seară… căderea); „când a venit pământul peste el/ constantin a prins viaţă” (mălaiul îngerilor).
Este, în fond, un fel de a gravita în jurul dragostei şi a memoriei ancestrale din care ea, învăluit, se trage: „port/ de la strămoşii mei/ patosul aprins al unei întemeieri// acum o ceaţă ca o cămaşă îmi acoperă trupul” (altar de câmp). Această gravitare este, nu mai puţin, impusă de erosul unei conştiinţe ce asumă istoria şi umanitatea, cu „topirea” lor inexorabilă: „eu car în spinare tot veacul ce-şi sapă/ un nou mormânt” (despre mântuire); „sunt un punct strâns/ lângă alte milioane de puncte/ sunt o umbră din omul ce se topeşte” (sărut pentru ultima dată).
De altfel, Paul Gorban plonjează în oceanul chipurilor cu voluptate: „peştii au adus în casă lacul argintiu/ noi i-am mâncat şi am înotat/ toată noaptea prin esenin/ prin celan şi prin rilke” (pe malul lacului de argint); „Alioşa cu ochii frumoşi întinşi în pământ/ aleargă ca Domnul K. după un castel ridicat/ în mijlocul minţii” (înţeleptul Alioşa), totodată sub semnul unei judecăţi celeste, „de a dansa cu nebunii care nu înţeleg/ că dintr-o gară poţi pleca/ îndrăgostit de o lume legată în cămaşă de forţă” (înţeleptul Alioşa). Nebunia poate fi, pentru poet, semnul unei preschimbări a raportului între trup, cuvinte şi lucruri, în efigialul „triunghi al lebedelor”: „scriu/ cu un sâmbure de prună rugăciunile/ şi psalmii liniilor din palme pe zidurile ospiciului (…) nimeni nu pleacă fără să-şi ia/ rămas bun de la ceva de la un om de la un obiect/ care-a umplut patul cu vise de la o haină care a/ ascuns venele şi pasiunile ca într-un triunghi al/ lebedelor” (spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat).
Iradierea durerii, pe de altă parte, e semnul intensităţii prezenţei, al acelui „a-fi-alături” indelebil al dragostei: „telefonul îmi suna ca un animal rătăcit în buzunar// aici şi acum aici şi în beznă aici şi între tine/ sunt eu cel care ca o durere te ţine de mână” (psalm).
În jocul de lumini şi umbre al erosului, sub adierea divină, metafora e prinsă în rădăcinile ei organice, din care îşi trage seva: „rup din florile sălbatice/ biletul pentru trenul care duce-n oasele tale// tu singură nu vii/ aduci în carnea ta/ copilul meu prins în şuruburi/ cu părul pieptănat/ descoperit de dumnezeu/ şi mi-l legeni până adorm” (descoperit de dumnezeu).
Iubirea, ea, conferă concreteţea unei acoperiri poetice a lumii, nuanţele unei asimetrii specifice libertăţii şi complexităţii armonice a vieţii: „străluceşte aripa stângă ca un soare care n-a înghiţit/ eclipse străluceşte aripa dreaptă ca zăpada/ ce-acoperă morminte” (aripa stângă şi aripa dreaptă).
Zonele existenţiale „degradate”, aparent „golite de sens”, participă şi ele, convertite prin energia degajată de o diferenţă de potenţial în raport cu auroralul poetic, la revitalizarea literei şi conturarea unui sens ce le transcende: „pe bulevardul victoriei stâlpii sunt/ degete cu unghii fosforescente (…) voi scrie un poem/ despre noaptea cu muşte/ despre sticlele goale ce stau la rând/ şi aşteaptă să răsară din canal/ soarele victorios pe bulevard” (pe bulevardul victoriei).
Se remarcă imagerii ale unui oniric, s-ar putea spune, de tip suprarealist: „din buzunar scot un bilet perforat/ de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului/ prin el văd un preot cu pieptul desfăcut/ văd o lume mai sigură/ văd un tramvai cu geamuri aburite/ care se apropie de groapa bunicului meu” (şoarec legat în coadă cu două funii).
De la cuvinte la umblet şi tăcere, poezia trece, în final, cu discreţia unui firesc cotidian, la florile, cuiele şi figurile sfinte ce ornează pavilioanele de lemn, loc al somnului misterios ce sărută, ca un arc de boltă, „picurii/ raiului ce-au scăpat din buze şi morminte” (trunchiul liniştii): „să adunăm toate cuvintele din lume/ să le punem în borcan aşa cum ne-au învăţat bunicii/ că se pun castraveţii în oţet (...) străzile sunt aglomerate cu tălpi care/ formează un puzzle al tăcerii (...) să adormim în pavilioanele de lemn tapiţate cu/ flori cuie şi figuri sfinte” (pavilioane cu ruj).
Rujul” e însuşi „surplusul” de viaţă ce lasă, aici, chiar urma acestui sărut revigorator.

UN POET: PAUL GORBAN..... de Nicolae Sava în revista Conta nr. 2, 2010.

Adevărate exerciţii de virtuozitate lirică şi de imaginaţie lexicală ne oferă poetul Paul Gorban în ultima sa carte de versuri ce poartă un titlu cu trimiteri erotice, „Paviloane cu ruj” - Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010. Nu am mai lecturat şi alte cărţi ale acestui tânăr autor (aflu din prefaţa cărţii semnată de Daniel Corbu că mai are câteva apariţii editoriale anterioare), astfel că nu-mi pot da seama dacă lirismul său de acum este o evoluţie sau, dimpotrivă, o involuţie faţă de cartea sa de debut, dar ceea ce am citit în volumul cu acest titlu m-a convins că am în faţă un poet în toată puterea cuvântului, în ciuda amestecului de lirism adevărat şi de (puţine) improvizaţii neglijente ce pot fi amendate la o citire mai severă. Iar nonşalanţa cu care el adună în carte simboluri interesante şi trăiri funambuleşti laolaltă cu imagini delicate şi prozaisme dezarmant de comune o punem pe seama superbiei cu care îşi (pe)trece această perioadă de acumulări lirice.
Trăind cu fervoare tinereţea sa provocatoare, cu o sensibilitate mereu în alertă, poetul se autocontemplă cu un narcisism graţios - amintind de mai tânărul Adrian Păunescu de început, cu superbul lui vers « Piticii mei, nepoţii mei pitici, un naufragiu m-a adus aici » - care îi stă bine : « furnicile fac un muşuroi pe care mă aşează / fără unghii fără păr fără piele / şi în coloane de câte şapte / se roagă ca la un faraon ». Dar în « pavilioanele » cărţii lui Paul Gorban descoperim şi adevărate drame domestice precum aceasta : « asipratorul ţipă ca o salvare şi îşi face loc în poemul / meu ca un pacient lovit pe şosele şi mă pune în gardă / să-l resuscitez şi să-l conectez din nou la dimineţile / cu unghii cu fire de blană de pisică şi cu tablouri / scurse pe toţi pereţii ». Iar fragmentul citat poate fi considerat tipic pentru universul său poetic, pentru că, undeva mai la vale, descoperim ce senzaţii erotice poate aduce întâlnirea în lift cu o fostă colegă : « în lift a mai urcat colega mea de şcoală / fata văduvei de la trei / prin bluză îi ieşeau în faţă / ca două cuie de icoană sânii / asta sigur nu e ca mine mi-am spus / sigur mai ascunde şi alte cuie şi alte unelte / cât să construieşti încă un bloc şi încă un lift / singură mă poate iubi în caietele de matematică / în caietele de limbă şi mai ales când văduva tace... ».
Amestecul de aluzii culturale şi clişee inofensive sau, dimpotrivă, ofensive şi chiar cu tentă erotică (fără ca poetul să alunece deloc spre deriziune sau vulgaritate), dovedeşte că autorul este, în fapt, un melancolic incorigibil, un inadaptat la viaţa cotidiană a străzii, « bulevardul cu plombe pestriţe », tânjind după casa cu cerdac a copilăriei sau satul bunicului. De altfel, poetul nu uită să pomenească în câteva texte (unele cu o indusă dedicaţie specială) numele unor personaje care fac parte din viaţa sa, din universul său domestic, probabil multe dintre ele fiind adevărate surse de inspiraţie sau admiraţie, precum acestea din pomelnicul de mai jos, ruxandra, vasile, constantin, maria, alioşa, miha, minodora, lucreţia etc, toate devenite, de atâta folosinţă de către memoria sa, substantive comune. La Paul Gorban, până şi dumnezeul pe care îl aminteşte în câteva rânduri, fără a-l invoca cu deferenţa necesară, este un substantiv comun. Dar aceste observaţii ţin de formula de prezentare a textului poetic, capitol destul de neglijat în acest volum, substanţa fiind cea care contează la el. Substanţă poetică cu care m-a surprins plăcut.
Precum « nişte păsări ce aşteaptă toamna / stolul să-l îngroape cerul » (ce vers superb !), versurile lui Paul Gorban din acest volum conturează un univers poetic interesant şi singular. Iar cartea aceasta mă obligă să-i urmăresc cu atenţie evoluţia sa lirică şi să-i acord, în avans, şansa de a izbuti să se impună, cu mai multă pregnanţă decât a făcut-o până acum, în atenţia criticilor literari contemporani. Pentru că merită, ca oricare dintre cei, din ce în ce mai puţini, poeţi adevăraţi de azi.

Pavilioane cu ruj, o carte autentică şi explozivă

Deşi ca vârstă Paul Gorban ar putea fi uşor ataşat la butoniera valului de scriitori ce îşi spun, cu o uşoară obrăznicie, douămiişti, că în literatura română valurile vin şi trec mai repede decât apa de pe gâşte şi mai discret decât garda de la palat, totuşi el se distanţează de aceştia printr-un lirism autentic şi prin luciditatea versului. Poeziile din această nouă carte sunt, multe dintre ele, explozive, pe alocuri chiar exces de descriptive, dar săgetate de fior liric autentic, de poezie adevărată. Chiar poezia din deschiderea volumului intitulată „fotograme din sâmbăta fântânilor” este concludentă în acest sens: „ne fotografiem şi privim pe urmă ore întregi / cearcănii şi firele de păr care cad peste buze ca nişte / funii în fântâni şi ne uităm în ochi şi ne îndrăgostim de moartea ce îi poartă” ca apoi să continue cu acest expozeu, dar… s-o stâlcească rău de tot spunând „ce bine îi stă în poză ce sexi / e în poziţia acestui poem pe care decoltat / îl poartă…” Mai spre finalul poemului, revine la sentimente mai bune, cu versuri frumoase, pline de poezie adevărată: „nişte păsări ca nişte pietre / ca nişte gropi în care pământul refuză sa mai intre. (…)”. Altundeva spune: „casa îmi intră ca o spaimă în acest poem” sau „acum o ceaţă ca o cămaşă îmi acoperă trupul”. Naturaleţea şi sinceritatea discursului poetic dovedesc faptul că, structurat mai sever, Paul Gorban ar putea propune cititorului poeme memorabile, precum cestea care conţin versurile: „cu tălpile în lutul bucătăriei de vară / ne-am afundat copilăria”, „şi au căzut îngerii pe frunze / şi ne-am ascuns după ferestre / înflorite alb din minodora”, depăşind cu succes, faza unui uşor teribilism care nu este totdeauna necesar, chiar dacă mulţi vor susţine contrariul.
La moara aceasta de măcinat poeme din imagini şi impresii se poate lucra cu mult sîrg, pentru că este mult şi temeinic de măcinat, iar sacii sunt gata să fie umpluţi. Am o mică şi nevinovată obiecţie de făcut la alegerea titlului, care în trupul său are o construcţie nefericită. Citit cu atenţie acest titlu poate duce, fonetic, la cu totul altceva. Cred în posibilitatea de poet autentic şi de valoare pe care o are Paul Gorban, aşa cum şi „naşul lui”… şi literar, poetul Daniel Corbu, prin prefaţă, şi nu numai, spune: „Chiar dacă poezia de azi a lui Paul Gorban este una de formule în căutarea formulei, Pavilioane cu ruj, carte autentică şi vizionară, conţine toate datele pentru aşezarea liricii sale în albia unei opere întregi. Este ceea ce aşteptăm, cu neviclenic entuziasm, să se-ntâmple”. Şi sunt convins, după lectura acestei cărţi, că se va şi întâmpla.

Emiliann Marcu, în revista „Convorbiti Literare”, Nr. 5 (173), 2010, Iaşi, p.174

Paul Gorban sau noul biografism liric

Articol de Daniel CORBU (http://www.danielcorbu.ro/)

.

Mai puţin livresc decât congenerii săi, mizând pe puterea de seducţie a metaforei, pe estetizarea imediatului, cum ar spune Gianni Vattimo, aservind cel mai des substanţialitatea poeziei sale unei viziuni lirice, Paul Gorban se află la a patra carte. Pavilioane cu ruj, cartea pe care o avem în discuţie, urmează unui debut fulminant (Primul val), întâmplat în 2004, căruia i-au urmat două cărţi de poeme în 2007 (Îngerii mint femeile şi Galerie de artă vie), luate prea puţin în seamă, pe nedrept, de critica literară.
La o lectură mai superficială a poemelor tânărului Paul Gorban (născut la Botoşani în 1982, studii liceale la Dorohoi şi universitare – Facultatea de Filosofie – la Iaşi) eşti tentat să-l aşezi în rândul poeţilor biografişti, interesaţi de mitologia derizoriului. În fond, biografismul liric practicat de Paul Gorban desconspiră o originală şi deloc de neglijat sensibilitate, precum şi un alt mod de asumare: nu brutal ca la şaptezecistul Mircea Dinescu („îmi trag realitatea pe piept ca o cămaşă”, „car imagini cu roaba” etc.), nu cinic şi vulgar ca în textele majorităţii poeţilor doimiişti. Biografismul poetului în discuţie aş putea spune că are o alură romantică. El este diafan şi ingeniu, chiar aristocratic. Aflat într-o continuă luptă cu realul agresiv, poetul încearcă să înalţe banalul la nivel metafizic, oferindu-i un prestigiu misterios. Iată un fragment din poemul Şoarec legat în coadă cu două funii: “iubita mea şi-a cumpărat / un borcan cu dulceaţă de tei / de la alimentara din staţie / ce-i pasă dacă nu vine tramvaiul / ne urcăm în borcan / şi ne rostogolim pe linii până / când răceala mea încet / încet va naşte un bolnav ce-şi / va zvârcoli tusea până la umilinţă / până la capăt de linie // din buzunar scot un bilet perforat / de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului / prin el văd un preot cu pieptul desfăcut / văd o lume mai sigură / văd un tramvai cu geamuri aburite / care se apropie de groapa bunicului meu / şi ţipă la toţi cei care suntem în staţie / şi înţepeneşte ca un mire în faţa / unui zid lovit de sâni / şi-l înghite pisica persană / ca pe un şoarec legat în coadă cu două funii”.
Poemele lui Paul Gorban pot fi privite şi ca fotograme, adică instantanee hrănite cu viziune şi imaginerie proaspătă. Avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. Sunt fotografiaţi îngerii, sfinţii, morţii, străzile, rujul, oraşul, poetul având, chiar în poemul ce deschide cartea, viziunea acestor poze „stocate în copaci ca nişte frunze ca nişte păsări ca nişte pietre ca nişte gropi”. În cuprinsul acestor fotograme, secvenţe de realitate, poetul ne forţează să vedem alături de el, cumpărând convenţia complicităţii, nevăzutul. El vede păianjenii care „zâmbesc în colţuri”, „steaua mea din asfalt, neagră”, el aşteaptă „poemul coborât din labirint”, i se pare că „tencuiala din poeme nu se potriveşte cu cerul” şi că el poartă în spate tot veacul. Spune poetul uşor apocaliptic: „Eu port acum pe gură hrana morţilor”. Şi mai spune: „fericirea îşi închipuie că mă prinde desculţ / pe trupul tău ca pe un curcubeu / în două ceruri rostogolindu-se / între amiezi şi sâni / în timpul acesta umed sub privirea-ţi mădulară / îţi voi arăta cum e să alergi / prin întunericul ce zvârcoleşte ţipătul // în braţele tale zorii dezrădăcinează / orbirea crudă ca un miracol / cred că nu ar fi rău să închidem televizorul / şi să bem încă o sticlă de vin / adusă din grădina tatălui meu / să scriem pentru contemporanii / ce respiră adânc / şi cald poemul coborât din labirintul / cailor cu ceasuri perpendiculare” (poemul coborât din labirint).
Aflat într-o alergare după nesfârşitele feţe ale propriei identităţi, Paul Gorban ornează poemul cu întrebări, răspunsuri evazive, supoziţii, autodefiniri: „sunt un punct strâns în milioane de puncte / corp lângă corp pământul ne strânge / oamenii fluturi fulgi de zăpadă / ne ridică ghirlande / în jurul pântecului // omul aruncă pământ / ploaia îl acoperă / cu gândul văduvitei lumi // o ce dans ce rochie / poartă mireasa omului de zăpadă / când soarele ne împinge adânc” (sărut pentru ultima dată). În despre poezie încearcă relaţionarea dintre eu-poezie-realitate, cu dizlocări şi rupturi, într-o viziune de o izbitoare originalitate: „acum crezi că ştii ceva despre poezie / crezi că poţi să baţi toaca pe orice alee / în orice parc şi în orice casă. crezi că l-ai / găsit pe dumnezeu dormind desculţ / în patul tău aşa cum dorm primii amanţi / crezi că poezia are o sirenă şi-şi face loc / în tine aşa cum îşi fac loc bucăţile de / soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte / de ochi. crezi că tot trupul tău faţa ta pielea ta / părul tău oasele tale unghiile tale organele tale / sunt versuri pe care le poţi vinde în bazarul / plin de religii. crezi că un gram de alcool / o foaie de tutun şi o femeie cu sânii cât ceafa ta / pot scoate poezia ca pe un drac din tine / ca pe o inimă de plastic pe care o schimbi / de câte ori vrei.”
Nu lipsesc din Pavilioane cu ruj puseurile de melancolie prilejuite de întoarcerea la clipele celeste ale copilăriei, tratate neoromantic, în texte învăluite într-o sensibilitate de tip special. Revelatoare în acest sens sunt poemul unei lenjerii de 275 de grame şi cu tălpile în lutul bucătăriei de vară.
Aproape în fiecare poem al cărţii, Paul Gorban probează gestica unui nonconformism însingurat cu alternanţe bine dozate între abstract şi concret. Scrisul devine în acest fel pentru poet o exorcizare şi un transformator de lume şi de sine. Prin urmare, el spune: „fiecare dintre noi atrage după el un şarpe / aşa cum fiecare cer atrage după el un zeu / aşa cum fiecare femeie atrage după ea un poet / aşa cum fiecare apă atrage / în adâncuri vie moartea / aşa cum fiecare fruct atrage cu el / viermi ce-şi poartă / în robinete viaţa şi insomnia” (şerpi lângă icoane). Dintre poemele de viziune ies în evidenţă cu o strălucitoare pregnanţă trunchiul liniştii, cu liftul la etajul trei, spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat şi înţeleptul Alioşa, texte profunde, percutante, frisonarde.
Chiar dacă poezia de azi a lui Paul Gorban este una de formule în căutarea formulei, Pavilioane cu ruj, carte autentică şi vizionară, conţine toate datele pentru aşezarea liricii sale în albia unei opere întregi. Este ceea ce aşteptăm, cu neviclenit entuziasm, să se-ntâmple.

Paul Gorban: « pavilioane cu ruj » - puterea imediată şi magică a destinului uman

Articol de Angela Nache Mamier în revista Litere, nr. 4. 2010

Paul Gorban (n.1982, Botoşani) a absolvit Facultatea de Filosofie din Iaşi, urmată de un masterat şi un doctorat în curs. A debutat încă din perioada liceului, iar din 2003 publică în numeroase reviste: Hyperion, Intertext, Editor, Feed Back, Pasager etc... În 2002 câştigă un concurs de poezie debutând în antologia ieşeană “Iubire, lumină, poezie” (Ed.Lumen). Volumul său de debut "Primul val" primeşte, în 2007, medalia Teiul de argint, secţiunea debut a Premiilor Eminescu, oferite de Editura "Geea" din Botoşani. A mai publicat în diverse antologii şi este jurnalist, redactor şef al revistei de experiment literar “Feed Back” din Iaşi.În prefaţa prezentului volum, "pavilioane cu ruj" (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010), poetul Daniel Corbu subliniază că "în fond, biografismul liric practicat de Paul Gorban desconspiră o originală şi deloc de neglijat sensibilitate, precum şi un alt mod de asumare: nu brutal ca la şaptezecistul Mircea Dinescu ("îmi trag realitatea pe piept ca o cămaşă", "car imagini cu roaba etc...), nu cinic şi vulgar ca în textele majorităţii poeţilor douămiişti. Biografismul poetului în discuţie aş putea spune că are o alură romantică. El este diafan şi ingenuu, chiar aristocratic". Poetul revarsă un inventar de "fotograme din sâmbăta fântânilor" (titlul poemului): "ne fotografiem şi pe urmă adunăm cu mâinile pe / covoare amintirile care stau sub noi ca într-un cuib şi / aşteaptă să le clocim şi (…) să le dăm din viaţa noastră culori pe care cu / funiile din fântăni le scoatem".Imagini onirice străbat volumul, poetul este martorul unor evenimente vibrante care modifică universul uman. (caii au ieşit din pături): "caii au ieşit din paturi şi scot din asfalt / zgomote mormântale de primăvară /....../ caii de sub pături o duc pe ruxandra / în câmpia cu oameni ascunşi / în florile de lemn ale pământului / şi o priponesc acolo un an întreg / de pe marginea şoselei ce desparte / dormitorul de bucătărie mănânc / feliile de pâine în care au crescut măslini / şi ascult mugurii cum devin femei". Un psihism pozitiv planează în interiorul volumului (păianjenii zâmbind): "eu vă zâmbesc învelit în alb de pe acest vas / ce se leagănă cu trupul meu ca o pendulă / şi vă rog să nu ucideţi păianjenii / care vă privesc dezbrăcarea ..."Poezie progresivă, poetul ne conduce dincolo de un banal proiect literar şi constituie poezia ca un mod de viaţă la frontiera mişcătoare şi transparentă între real şi imaginar. (pavilioane cu ruj):"când eram mai tineri aveam visuri legate de cotoarele / lui borges de morţii lui bacovia de cântecele lui saba / şi cu femeile lui bukowski şi ne doream să fim ca ei / să adunăm toate cuvintele din lume / să le punem în borcan aşa cum ne-au învăţat bunicii".Paul Gorban crede că poezia este teritoriul său, loc de experienţă şi limbaj esenţial. Autorul pleacă de la o materie esenţial mitică şi ia drumul onirismului şi suprarealismului destul de des. (morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul): "mortul coboară cu liftul în iarbă îşi seamănă degetele / pentru grâul păsărilor şi vecinul care-i aducea crucea / seamănă tot mai mult cu un copac".Atitudinea sa se sprijină adesea pe un lirism sentimental, sobru, deloc torenţial. (pavilioane cu ruj): "când vedeam soarele pe sub coapsele femeilor / cu picioare de trunchi de copac îl aduceam din atelier / pe rilke când deasupra era albastru printre noi / albastru şi dedesupt albastru îl aduceam la micul / dejun pe frank o'hara când femeile ne aruncau ca la / păsări priviri iscoditoare coboram cu ele în infern / alături de rimbaud iar acolo fiecare năştea de câte ori /vroia dar acum cerneala noastră a înaintat în / grădinile de palmieri ca îngerii care bâjbâie văpăile sufletelor".Mişcările sale de idei sunt uneori contradictorii, febrile, se simte influenţa lui Hegel privind reflecţia despre interior ori exterior, suprafaţa şi profunzimea: "Interiorul este la suprafaţă iar suprafaţa este profundă". (înţeleptul Alioşa):"Alioşa stă în locul meu şi zboară printre fulgi un / înger de zăpadă / urlu că în locul lui nu mai stă / decât judecata lui dumnezeu / de a dansa cu nebunii care nu înţeleg / că dintr-o gară poţi pleca / îndrăgostit de o lume legată în cămaşă de forţă".Cuvântul devine secret, magic şi poetul combină sunetele şi sensul ca într-un joc. Poezia pentru Paul Gorban este suflu, licărire. Corpul de cuvinte este trăit ca o masă vie, stranie, dar apropiată de sine. Poetul se simte prizonier captiv al acestei puteri imediate şi magice a inspiraţiei şi a travaliului artistic. Foarte adesea totul este legat de situaţii de sensibilitate în timp ce poetul se amuză cu libertatea ideilor şi a cuvintelor. Scopul căutat este de a face în aşa fel încât fiecare cuvânt să jubileze între imagine şi emoţie; (aripa stângă şi aripa dreaptă): "mi-am pus atunci oglinda în genunchi şi i-am cerut /să se roage cu mine asemenea călugărilor care poartă / pe trunchi icoanele i-am dezvelit fruntea de părul / lucrat de cenuşa zeilor m-am / lipit de ea ca un tatuaj ca un bulgăr de sânge care / deschide ochii şi de atunci mereu între noi se leagănă inima" (/.../) "aştept să nasc poemul pe care l-am promis / pământului ce-mi dispreţuieşte inima ruptă cu dinţii / vopsiţi cu ruj".Poetul încearcă creaţia unui organism compus din cuvinte, chintesenţă a simultaneităţii dintre trecut şi viitor. Poet filozof, Paul Gorban ţine cont că totul ţâşneşte dintr-un fond originar şi secret al Fiinţei, totul se contopeşte cu un mister total. Poezie deschisă, explorând cât mai departe cu putinţă pentru a ieşi din cadrul unei poezii demodate, cea a unei tematici de trilogie uzată: viaţă, dragoste, moarte... (despre poezie):"crezi că poezia are o sirenă şi-şi face loc / în tine aşa cum îsi fac loc bucăţile de / soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte / de ochi. crezi / că tot trupul tău faţa ta pielea ta / sunt versuri pe care le poţi vinde în bazarul / plin de religii".În acest volum observăm o ruptură cu vacarmul contemporan care duce la alienare, surzenie. (altar de câmp):"ultima dată în cafeneaua gării am văzut un sicriu ce ţinea de mână un bărbat / o mamă care se uita la fereastra şarpelui de fier / spre fata ei devenită femeie cu pântecul / scos ca o scorbură în afară".Paul Gorban utilizează o limbă limpede şi pură în care sensibilitatea sa discretă transpare în permanenţă. Nu suntem în faţa vechiului Ego dominant, prea sigur de sine. Suntem în curentul unei receptivităţi noi, proaspătă. Eul poetic revine la natură şi cosmos, dezveleşte măşti derizorii şi conduce la adâncimi psihice proprii marilor întrebări ale destinului omenesc. (scrisoare câtre mântuire): "miroase casa a poeme miroase ca cerul / căzut în râu eu îmi desfac pletele ce mă apasă /ca un strigoi eu port patul pe umeri şi somnul în /urechi îl ascult cum geme ca o fecioară te aştept / în autogara veşnic trează / să îmi deschizi izvorul limpede".

vezi şi aici: http://www.poezie.ro/index.php/article/13936863/Paul_Gorban:_«_pavilioane_cu_ruj_»_-_puterea_imediată_şi_magică_a_destinului_uman


citeste in pdf cartea

Paul Gorban volumul de poeme Pavilioane cu ruj, Ed. Princeps Edit, 2010

sărut pentru ultima dată

Asculta mai multe audio Diverse

poemul coborât din labirint

Asculta mai multe audio Diverse

Înțeleptul Alioșa

Asculta mai multe audio Diverse

Pavilioane cu ruj