În volumul „Pavilioane cu ruj” (Princeps Edit, Iaşi, 2010), Paul Gorban desfăşoară, de o manieră neoromantică (Daniel Corbu) un sul de imagerii, în a cărui rostogolire, pe alocuri cu tentă halucinantă, putem întrevedea firele unei continue pierderi şi regăsiri de sine, o poveste de dragoste, în fond, la frontiera insesizabilă dintre viaţă şi moarte.
Textul ne apare ca un imens colaj de fotografii cu reflexe abisale: „ne fotografiem şi privim pe urmă ore întregi/ cearcănii şi firele de păr care cad peste buze ca nişte funii în fântâni” (fotograme din sâmbăta fântânilor). În derularea lui distingem elemente care se corespund şi se suprapun, contribuind, astfel, la multistratificarea imaginii: „ruxandra aleargă cu un buchet de ghiocei/ în jurul gurii ca un bulgăre de zăpadă/ ce se rostogoleşte prin oraş (caii au ieşit din paturi).
Autorul mizează pe o evocare imaginară, în regim de libere asociaţii, pe metamorfoza generată de ciocnirea vieţii cu textul, pe impactul lor dramatic ce eliberează energia unei geneze: „aspiratorul se aude în dimineaţa aceasta ca o goarnă şi carnea mea a început să capete culori milităreşti a/ început să crească un tablou în oasele mele şi se/ scurge pe toţi pereţii camerei şi sparge geamul şi/ zboară în piaţa cu grâu (...) îşi face loc în poemul meu/ ca un pacient lovit pe şosele” (aspiratorul cu stomacul plin). Dacă viaţa îşi face loc în poem, poezia, la rândul ei, îşi face loc în viaţă, într-un mod sinestezic: „poezia are o sirenă şi-şi face loc/ în tine aşa cum îşi fac loc bucăţile de/ soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte/ de ochi” (despre poezie). De aici, o remodelare de sine conectată la firele textuale: „ne vom spăla corpurile cu aluat şi ne vom şterge din casa aceasta modelându-ne/ din nou aşa cum am învăţat de la educatoare/ că din plastilină copii pot face/ oameni mari care să semene cu mama/ cu tata cu cei care ştiu să sufle/ în felinarele păianjenilor de la pagina cinci” (chipuri mototolite la pagina cinci).
Peste tot, retrăirea creativă invocă imaginea conflictului îngropat, al tranşeelor dispuse, paradoxal, în structurile unei „geometrii a liniştii”. În imaginea „mormintelor”, la întretăierea dintre cădere şi trezire, se inserează sugestia unei apartenenţe ascunse, în orizontul, chiar, al unei răsturnări de perspectivă: „în geometria liniştii mă simt/ la fel de ciudat ca în cimitirul/ eroilor care-au adus în oraşul nostru/ tranşeele triste adânci (…) doar/ pe mine mă ai în căderea lucrurilor tale” (într-o seară… căderea); „când a venit pământul peste el/ constantin a prins viaţă” (mălaiul îngerilor).
Este, în fond, un fel de a gravita în jurul dragostei şi a memoriei ancestrale din care ea, învăluit, se trage: „port/ de la strămoşii mei/ patosul aprins al unei întemeieri// acum o ceaţă ca o cămaşă îmi acoperă trupul” (altar de câmp). Această gravitare este, nu mai puţin, impusă de erosul unei conştiinţe ce asumă istoria şi umanitatea, cu „topirea” lor inexorabilă: „eu car în spinare tot veacul ce-şi sapă/ un nou mormânt” (despre mântuire); „sunt un punct strâns/ lângă alte milioane de puncte/ sunt o umbră din omul ce se topeşte” (sărut pentru ultima dată).
De altfel, Paul Gorban plonjează în oceanul chipurilor cu voluptate: „peştii au adus în casă lacul argintiu/ noi i-am mâncat şi am înotat/ toată noaptea prin esenin/ prin celan şi prin rilke” (pe malul lacului de argint); „Alioşa cu ochii frumoşi întinşi în pământ/ aleargă ca Domnul K. după un castel ridicat/ în mijlocul minţii” (înţeleptul Alioşa), totodată sub semnul unei judecăţi celeste, „de a dansa cu nebunii care nu înţeleg/ că dintr-o gară poţi pleca/ îndrăgostit de o lume legată în cămaşă de forţă” (înţeleptul Alioşa). Nebunia poate fi, pentru poet, semnul unei preschimbări a raportului între trup, cuvinte şi lucruri, în efigialul „triunghi al lebedelor”: „scriu/ cu un sâmbure de prună rugăciunile/ şi psalmii liniilor din palme pe zidurile ospiciului (…) nimeni nu pleacă fără să-şi ia/ rămas bun de la ceva de la un om de la un obiect/ care-a umplut patul cu vise de la o haină care a/ ascuns venele şi pasiunile ca într-un triunghi al/ lebedelor” (spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat).
Iradierea durerii, pe de altă parte, e semnul intensităţii prezenţei, al acelui „a-fi-alături” indelebil al dragostei: „telefonul îmi suna ca un animal rătăcit în buzunar// aici şi acum aici şi în beznă aici şi între tine/ sunt eu cel care ca o durere te ţine de mână” (psalm).
În jocul de lumini şi umbre al erosului, sub adierea divină, metafora e prinsă în rădăcinile ei organice, din care îşi trage seva: „rup din florile sălbatice/ biletul pentru trenul care duce-n oasele tale// tu singură nu vii/ aduci în carnea ta/ copilul meu prins în şuruburi/ cu părul pieptănat/ descoperit de dumnezeu/ şi mi-l legeni până adorm” (descoperit de dumnezeu).
Iubirea, ea, conferă concreteţea unei acoperiri poetice a lumii, nuanţele unei asimetrii specifice libertăţii şi complexităţii armonice a vieţii: „străluceşte aripa stângă ca un soare care n-a înghiţit/ eclipse străluceşte aripa dreaptă ca zăpada/ ce-acoperă morminte” (aripa stângă şi aripa dreaptă).
Zonele existenţiale „degradate”, aparent „golite de sens”, participă şi ele, convertite prin energia degajată de o diferenţă de potenţial în raport cu auroralul poetic, la revitalizarea literei şi conturarea unui sens ce le transcende: „pe bulevardul victoriei stâlpii sunt/ degete cu unghii fosforescente (…) voi scrie un poem/ despre noaptea cu muşte/ despre sticlele goale ce stau la rând/ şi aşteaptă să răsară din canal/ soarele victorios pe bulevard” (pe bulevardul victoriei).
Se remarcă imagerii ale unui oniric, s-ar putea spune, de tip suprarealist: „din buzunar scot un bilet perforat/ de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului/ prin el văd un preot cu pieptul desfăcut/ văd o lume mai sigură/ văd un tramvai cu geamuri aburite/ care se apropie de groapa bunicului meu” (şoarec legat în coadă cu două funii).
De la cuvinte la umblet şi tăcere, poezia trece, în final, cu discreţia unui firesc cotidian, la florile, cuiele şi figurile sfinte ce ornează pavilioanele de lemn, loc al somnului misterios ce sărută, ca un arc de boltă, „picurii/ raiului ce-au scăpat din buze şi morminte” (trunchiul liniştii): „să adunăm toate cuvintele din lume/ să le punem în borcan aşa cum ne-au învăţat bunicii/ că se pun castraveţii în oţet (...) străzile sunt aglomerate cu tălpi care/ formează un puzzle al tăcerii (...) să adormim în pavilioanele de lemn tapiţate cu/ flori cuie şi figuri sfinte” (pavilioane cu ruj).
Rujul” e însuşi „surplusul” de viaţă ce lasă, aici, chiar urma acestui sărut revigorator.
Textul ne apare ca un imens colaj de fotografii cu reflexe abisale: „ne fotografiem şi privim pe urmă ore întregi/ cearcănii şi firele de păr care cad peste buze ca nişte funii în fântâni” (fotograme din sâmbăta fântânilor). În derularea lui distingem elemente care se corespund şi se suprapun, contribuind, astfel, la multistratificarea imaginii: „ruxandra aleargă cu un buchet de ghiocei/ în jurul gurii ca un bulgăre de zăpadă/ ce se rostogoleşte prin oraş (caii au ieşit din paturi).
Autorul mizează pe o evocare imaginară, în regim de libere asociaţii, pe metamorfoza generată de ciocnirea vieţii cu textul, pe impactul lor dramatic ce eliberează energia unei geneze: „aspiratorul se aude în dimineaţa aceasta ca o goarnă şi carnea mea a început să capete culori milităreşti a/ început să crească un tablou în oasele mele şi se/ scurge pe toţi pereţii camerei şi sparge geamul şi/ zboară în piaţa cu grâu (...) îşi face loc în poemul meu/ ca un pacient lovit pe şosele” (aspiratorul cu stomacul plin). Dacă viaţa îşi face loc în poem, poezia, la rândul ei, îşi face loc în viaţă, într-un mod sinestezic: „poezia are o sirenă şi-şi face loc/ în tine aşa cum îşi fac loc bucăţile de/ soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte/ de ochi” (despre poezie). De aici, o remodelare de sine conectată la firele textuale: „ne vom spăla corpurile cu aluat şi ne vom şterge din casa aceasta modelându-ne/ din nou aşa cum am învăţat de la educatoare/ că din plastilină copii pot face/ oameni mari care să semene cu mama/ cu tata cu cei care ştiu să sufle/ în felinarele păianjenilor de la pagina cinci” (chipuri mototolite la pagina cinci).
Peste tot, retrăirea creativă invocă imaginea conflictului îngropat, al tranşeelor dispuse, paradoxal, în structurile unei „geometrii a liniştii”. În imaginea „mormintelor”, la întretăierea dintre cădere şi trezire, se inserează sugestia unei apartenenţe ascunse, în orizontul, chiar, al unei răsturnări de perspectivă: „în geometria liniştii mă simt/ la fel de ciudat ca în cimitirul/ eroilor care-au adus în oraşul nostru/ tranşeele triste adânci (…) doar/ pe mine mă ai în căderea lucrurilor tale” (într-o seară… căderea); „când a venit pământul peste el/ constantin a prins viaţă” (mălaiul îngerilor).
Este, în fond, un fel de a gravita în jurul dragostei şi a memoriei ancestrale din care ea, învăluit, se trage: „port/ de la strămoşii mei/ patosul aprins al unei întemeieri// acum o ceaţă ca o cămaşă îmi acoperă trupul” (altar de câmp). Această gravitare este, nu mai puţin, impusă de erosul unei conştiinţe ce asumă istoria şi umanitatea, cu „topirea” lor inexorabilă: „eu car în spinare tot veacul ce-şi sapă/ un nou mormânt” (despre mântuire); „sunt un punct strâns/ lângă alte milioane de puncte/ sunt o umbră din omul ce se topeşte” (sărut pentru ultima dată).
De altfel, Paul Gorban plonjează în oceanul chipurilor cu voluptate: „peştii au adus în casă lacul argintiu/ noi i-am mâncat şi am înotat/ toată noaptea prin esenin/ prin celan şi prin rilke” (pe malul lacului de argint); „Alioşa cu ochii frumoşi întinşi în pământ/ aleargă ca Domnul K. după un castel ridicat/ în mijlocul minţii” (înţeleptul Alioşa), totodată sub semnul unei judecăţi celeste, „de a dansa cu nebunii care nu înţeleg/ că dintr-o gară poţi pleca/ îndrăgostit de o lume legată în cămaşă de forţă” (înţeleptul Alioşa). Nebunia poate fi, pentru poet, semnul unei preschimbări a raportului între trup, cuvinte şi lucruri, în efigialul „triunghi al lebedelor”: „scriu/ cu un sâmbure de prună rugăciunile/ şi psalmii liniilor din palme pe zidurile ospiciului (…) nimeni nu pleacă fără să-şi ia/ rămas bun de la ceva de la un om de la un obiect/ care-a umplut patul cu vise de la o haină care a/ ascuns venele şi pasiunile ca într-un triunghi al/ lebedelor” (spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat).
Iradierea durerii, pe de altă parte, e semnul intensităţii prezenţei, al acelui „a-fi-alături” indelebil al dragostei: „telefonul îmi suna ca un animal rătăcit în buzunar// aici şi acum aici şi în beznă aici şi între tine/ sunt eu cel care ca o durere te ţine de mână” (psalm).
În jocul de lumini şi umbre al erosului, sub adierea divină, metafora e prinsă în rădăcinile ei organice, din care îşi trage seva: „rup din florile sălbatice/ biletul pentru trenul care duce-n oasele tale// tu singură nu vii/ aduci în carnea ta/ copilul meu prins în şuruburi/ cu părul pieptănat/ descoperit de dumnezeu/ şi mi-l legeni până adorm” (descoperit de dumnezeu).
Iubirea, ea, conferă concreteţea unei acoperiri poetice a lumii, nuanţele unei asimetrii specifice libertăţii şi complexităţii armonice a vieţii: „străluceşte aripa stângă ca un soare care n-a înghiţit/ eclipse străluceşte aripa dreaptă ca zăpada/ ce-acoperă morminte” (aripa stângă şi aripa dreaptă).
Zonele existenţiale „degradate”, aparent „golite de sens”, participă şi ele, convertite prin energia degajată de o diferenţă de potenţial în raport cu auroralul poetic, la revitalizarea literei şi conturarea unui sens ce le transcende: „pe bulevardul victoriei stâlpii sunt/ degete cu unghii fosforescente (…) voi scrie un poem/ despre noaptea cu muşte/ despre sticlele goale ce stau la rând/ şi aşteaptă să răsară din canal/ soarele victorios pe bulevard” (pe bulevardul victoriei).
Se remarcă imagerii ale unui oniric, s-ar putea spune, de tip suprarealist: „din buzunar scot un bilet perforat/ de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului/ prin el văd un preot cu pieptul desfăcut/ văd o lume mai sigură/ văd un tramvai cu geamuri aburite/ care se apropie de groapa bunicului meu” (şoarec legat în coadă cu două funii).
De la cuvinte la umblet şi tăcere, poezia trece, în final, cu discreţia unui firesc cotidian, la florile, cuiele şi figurile sfinte ce ornează pavilioanele de lemn, loc al somnului misterios ce sărută, ca un arc de boltă, „picurii/ raiului ce-au scăpat din buze şi morminte” (trunchiul liniştii): „să adunăm toate cuvintele din lume/ să le punem în borcan aşa cum ne-au învăţat bunicii/ că se pun castraveţii în oţet (...) străzile sunt aglomerate cu tălpi care/ formează un puzzle al tăcerii (...) să adormim în pavilioanele de lemn tapiţate cu/ flori cuie şi figuri sfinte” (pavilioane cu ruj).
Rujul” e însuşi „surplusul” de viaţă ce lasă, aici, chiar urma acestui sărut revigorator.
