Articol de Daniel CORBU (http://www.danielcorbu.ro/)
.
Mai puţin livresc decât congenerii săi, mizând pe puterea de seducţie a metaforei, pe estetizarea imediatului, cum ar spune Gianni Vattimo, aservind cel mai des substanţialitatea poeziei sale unei viziuni lirice, Paul Gorban se află la a patra carte. Pavilioane cu ruj, cartea pe care o avem în discuţie, urmează unui debut fulminant (Primul val), întâmplat în 2004, căruia i-au urmat două cărţi de poeme în 2007 (Îngerii mint femeile şi Galerie de artă vie), luate prea puţin în seamă, pe nedrept, de critica literară.
La o lectură mai superficială a poemelor tânărului Paul Gorban (născut la Botoşani în 1982, studii liceale la Dorohoi şi universitare – Facultatea de Filosofie – la Iaşi) eşti tentat să-l aşezi în rândul poeţilor biografişti, interesaţi de mitologia derizoriului. În fond, biografismul liric practicat de Paul Gorban desconspiră o originală şi deloc de neglijat sensibilitate, precum şi un alt mod de asumare: nu brutal ca la şaptezecistul Mircea Dinescu („îmi trag realitatea pe piept ca o cămaşă”, „car imagini cu roaba” etc.), nu cinic şi vulgar ca în textele majorităţii poeţilor doimiişti. Biografismul poetului în discuţie aş putea spune că are o alură romantică. El este diafan şi ingeniu, chiar aristocratic. Aflat într-o continuă luptă cu realul agresiv, poetul încearcă să înalţe banalul la nivel metafizic, oferindu-i un prestigiu misterios. Iată un fragment din poemul Şoarec legat în coadă cu două funii: “iubita mea şi-a cumpărat / un borcan cu dulceaţă de tei / de la alimentara din staţie / ce-i pasă dacă nu vine tramvaiul / ne urcăm în borcan / şi ne rostogolim pe linii până / când răceala mea încet / încet va naşte un bolnav ce-şi / va zvârcoli tusea până la umilinţă / până la capăt de linie // din buzunar scot un bilet perforat / de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului / prin el văd un preot cu pieptul desfăcut / văd o lume mai sigură / văd un tramvai cu geamuri aburite / care se apropie de groapa bunicului meu / şi ţipă la toţi cei care suntem în staţie / şi înţepeneşte ca un mire în faţa / unui zid lovit de sâni / şi-l înghite pisica persană / ca pe un şoarec legat în coadă cu două funii”.
Poemele lui Paul Gorban pot fi privite şi ca fotograme, adică instantanee hrănite cu viziune şi imaginerie proaspătă. Avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. Sunt fotografiaţi îngerii, sfinţii, morţii, străzile, rujul, oraşul, poetul având, chiar în poemul ce deschide cartea, viziunea acestor poze „stocate în copaci ca nişte frunze ca nişte păsări ca nişte pietre ca nişte gropi”. În cuprinsul acestor fotograme, secvenţe de realitate, poetul ne forţează să vedem alături de el, cumpărând convenţia complicităţii, nevăzutul. El vede păianjenii care „zâmbesc în colţuri”, „steaua mea din asfalt, neagră”, el aşteaptă „poemul coborât din labirint”, i se pare că „tencuiala din poeme nu se potriveşte cu cerul” şi că el poartă în spate tot veacul. Spune poetul uşor apocaliptic: „Eu port acum pe gură hrana morţilor”. Şi mai spune: „fericirea îşi închipuie că mă prinde desculţ / pe trupul tău ca pe un curcubeu / în două ceruri rostogolindu-se / între amiezi şi sâni / în timpul acesta umed sub privirea-ţi mădulară / îţi voi arăta cum e să alergi / prin întunericul ce zvârcoleşte ţipătul // în braţele tale zorii dezrădăcinează / orbirea crudă ca un miracol / cred că nu ar fi rău să închidem televizorul / şi să bem încă o sticlă de vin / adusă din grădina tatălui meu / să scriem pentru contemporanii / ce respiră adânc / şi cald poemul coborât din labirintul / cailor cu ceasuri perpendiculare” (poemul coborât din labirint).
Aflat într-o alergare după nesfârşitele feţe ale propriei identităţi, Paul Gorban ornează poemul cu întrebări, răspunsuri evazive, supoziţii, autodefiniri: „sunt un punct strâns în milioane de puncte / corp lângă corp pământul ne strânge / oamenii fluturi fulgi de zăpadă / ne ridică ghirlande / în jurul pântecului // omul aruncă pământ / ploaia îl acoperă / cu gândul văduvitei lumi // o ce dans ce rochie / poartă mireasa omului de zăpadă / când soarele ne împinge adânc” (sărut pentru ultima dată). În despre poezie încearcă relaţionarea dintre eu-poezie-realitate, cu dizlocări şi rupturi, într-o viziune de o izbitoare originalitate: „acum crezi că ştii ceva despre poezie / crezi că poţi să baţi toaca pe orice alee / în orice parc şi în orice casă. crezi că l-ai / găsit pe dumnezeu dormind desculţ / în patul tău aşa cum dorm primii amanţi / crezi că poezia are o sirenă şi-şi face loc / în tine aşa cum îşi fac loc bucăţile de / soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte / de ochi. crezi că tot trupul tău faţa ta pielea ta / părul tău oasele tale unghiile tale organele tale / sunt versuri pe care le poţi vinde în bazarul / plin de religii. crezi că un gram de alcool / o foaie de tutun şi o femeie cu sânii cât ceafa ta / pot scoate poezia ca pe un drac din tine / ca pe o inimă de plastic pe care o schimbi / de câte ori vrei.”
Nu lipsesc din Pavilioane cu ruj puseurile de melancolie prilejuite de întoarcerea la clipele celeste ale copilăriei, tratate neoromantic, în texte învăluite într-o sensibilitate de tip special. Revelatoare în acest sens sunt poemul unei lenjerii de 275 de grame şi cu tălpile în lutul bucătăriei de vară.
Aproape în fiecare poem al cărţii, Paul Gorban probează gestica unui nonconformism însingurat cu alternanţe bine dozate între abstract şi concret. Scrisul devine în acest fel pentru poet o exorcizare şi un transformator de lume şi de sine. Prin urmare, el spune: „fiecare dintre noi atrage după el un şarpe / aşa cum fiecare cer atrage după el un zeu / aşa cum fiecare femeie atrage după ea un poet / aşa cum fiecare apă atrage / în adâncuri vie moartea / aşa cum fiecare fruct atrage cu el / viermi ce-şi poartă / în robinete viaţa şi insomnia” (şerpi lângă icoane). Dintre poemele de viziune ies în evidenţă cu o strălucitoare pregnanţă trunchiul liniştii, cu liftul la etajul trei, spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat şi înţeleptul Alioşa, texte profunde, percutante, frisonarde.
Chiar dacă poezia de azi a lui Paul Gorban este una de formule în căutarea formulei, Pavilioane cu ruj, carte autentică şi vizionară, conţine toate datele pentru aşezarea liricii sale în albia unei opere întregi. Este ceea ce aşteptăm, cu neviclenit entuziasm, să se-ntâmple.
La o lectură mai superficială a poemelor tânărului Paul Gorban (născut la Botoşani în 1982, studii liceale la Dorohoi şi universitare – Facultatea de Filosofie – la Iaşi) eşti tentat să-l aşezi în rândul poeţilor biografişti, interesaţi de mitologia derizoriului. În fond, biografismul liric practicat de Paul Gorban desconspiră o originală şi deloc de neglijat sensibilitate, precum şi un alt mod de asumare: nu brutal ca la şaptezecistul Mircea Dinescu („îmi trag realitatea pe piept ca o cămaşă”, „car imagini cu roaba” etc.), nu cinic şi vulgar ca în textele majorităţii poeţilor doimiişti. Biografismul poetului în discuţie aş putea spune că are o alură romantică. El este diafan şi ingeniu, chiar aristocratic. Aflat într-o continuă luptă cu realul agresiv, poetul încearcă să înalţe banalul la nivel metafizic, oferindu-i un prestigiu misterios. Iată un fragment din poemul Şoarec legat în coadă cu două funii: “iubita mea şi-a cumpărat / un borcan cu dulceaţă de tei / de la alimentara din staţie / ce-i pasă dacă nu vine tramvaiul / ne urcăm în borcan / şi ne rostogolim pe linii până / când răceala mea încet / încet va naşte un bolnav ce-şi / va zvârcoli tusea până la umilinţă / până la capăt de linie // din buzunar scot un bilet perforat / de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului / prin el văd un preot cu pieptul desfăcut / văd o lume mai sigură / văd un tramvai cu geamuri aburite / care se apropie de groapa bunicului meu / şi ţipă la toţi cei care suntem în staţie / şi înţepeneşte ca un mire în faţa / unui zid lovit de sâni / şi-l înghite pisica persană / ca pe un şoarec legat în coadă cu două funii”.
Poemele lui Paul Gorban pot fi privite şi ca fotograme, adică instantanee hrănite cu viziune şi imaginerie proaspătă. Avem de-a face cu o poezie a hipostazierilor, atât ale realului, cât şi ale eului poetic. Sunt fotografiaţi îngerii, sfinţii, morţii, străzile, rujul, oraşul, poetul având, chiar în poemul ce deschide cartea, viziunea acestor poze „stocate în copaci ca nişte frunze ca nişte păsări ca nişte pietre ca nişte gropi”. În cuprinsul acestor fotograme, secvenţe de realitate, poetul ne forţează să vedem alături de el, cumpărând convenţia complicităţii, nevăzutul. El vede păianjenii care „zâmbesc în colţuri”, „steaua mea din asfalt, neagră”, el aşteaptă „poemul coborât din labirint”, i se pare că „tencuiala din poeme nu se potriveşte cu cerul” şi că el poartă în spate tot veacul. Spune poetul uşor apocaliptic: „Eu port acum pe gură hrana morţilor”. Şi mai spune: „fericirea îşi închipuie că mă prinde desculţ / pe trupul tău ca pe un curcubeu / în două ceruri rostogolindu-se / între amiezi şi sâni / în timpul acesta umed sub privirea-ţi mădulară / îţi voi arăta cum e să alergi / prin întunericul ce zvârcoleşte ţipătul // în braţele tale zorii dezrădăcinează / orbirea crudă ca un miracol / cred că nu ar fi rău să închidem televizorul / şi să bem încă o sticlă de vin / adusă din grădina tatălui meu / să scriem pentru contemporanii / ce respiră adânc / şi cald poemul coborât din labirintul / cailor cu ceasuri perpendiculare” (poemul coborât din labirint).
Aflat într-o alergare după nesfârşitele feţe ale propriei identităţi, Paul Gorban ornează poemul cu întrebări, răspunsuri evazive, supoziţii, autodefiniri: „sunt un punct strâns în milioane de puncte / corp lângă corp pământul ne strânge / oamenii fluturi fulgi de zăpadă / ne ridică ghirlande / în jurul pântecului // omul aruncă pământ / ploaia îl acoperă / cu gândul văduvitei lumi // o ce dans ce rochie / poartă mireasa omului de zăpadă / când soarele ne împinge adânc” (sărut pentru ultima dată). În despre poezie încearcă relaţionarea dintre eu-poezie-realitate, cu dizlocări şi rupturi, într-o viziune de o izbitoare originalitate: „acum crezi că ştii ceva despre poezie / crezi că poţi să baţi toaca pe orice alee / în orice parc şi în orice casă. crezi că l-ai / găsit pe dumnezeu dormind desculţ / în patul tău aşa cum dorm primii amanţi / crezi că poezia are o sirenă şi-şi face loc / în tine aşa cum îşi fac loc bucăţile de / soare pe care fiecare dimineaţă ţi le zideşte / de ochi. crezi că tot trupul tău faţa ta pielea ta / părul tău oasele tale unghiile tale organele tale / sunt versuri pe care le poţi vinde în bazarul / plin de religii. crezi că un gram de alcool / o foaie de tutun şi o femeie cu sânii cât ceafa ta / pot scoate poezia ca pe un drac din tine / ca pe o inimă de plastic pe care o schimbi / de câte ori vrei.”
Nu lipsesc din Pavilioane cu ruj puseurile de melancolie prilejuite de întoarcerea la clipele celeste ale copilăriei, tratate neoromantic, în texte învăluite într-o sensibilitate de tip special. Revelatoare în acest sens sunt poemul unei lenjerii de 275 de grame şi cu tălpile în lutul bucătăriei de vară.
Aproape în fiecare poem al cărţii, Paul Gorban probează gestica unui nonconformism însingurat cu alternanţe bine dozate între abstract şi concret. Scrisul devine în acest fel pentru poet o exorcizare şi un transformator de lume şi de sine. Prin urmare, el spune: „fiecare dintre noi atrage după el un şarpe / aşa cum fiecare cer atrage după el un zeu / aşa cum fiecare femeie atrage după ea un poet / aşa cum fiecare apă atrage / în adâncuri vie moartea / aşa cum fiecare fruct atrage cu el / viermi ce-şi poartă / în robinete viaţa şi insomnia” (şerpi lângă icoane). Dintre poemele de viziune ies în evidenţă cu o strălucitoare pregnanţă trunchiul liniştii, cu liftul la etajul trei, spitalul cu saltele moi grămezi de fân uscat şi înţeleptul Alioşa, texte profunde, percutante, frisonarde.
Chiar dacă poezia de azi a lui Paul Gorban este una de formule în căutarea formulei, Pavilioane cu ruj, carte autentică şi vizionară, conţine toate datele pentru aşezarea liricii sale în albia unei opere întregi. Este ceea ce aşteptăm, cu neviclenit entuziasm, să se-ntâmple.
